Gheorghe Duduială
Gheorghe Duduială

Munca este izvorul oricărei avuții, spun economiștii, este principalul mijloc de afirmare al omului. Bogăția neamurilor nu este aurul, după cum neavutul nu este sărăcia oamenilor, doar munca este bogăția veșnică, sărăcia harnică niciodată nu se răpește.

Tot ce se obține prin muncă se constituie în proprietate individuală, ceea ce a făcut și face obiectul teoriei cu privire la originile proprietății private. Fiecare individ are o proprietate care ține de persoana sa și la care nimeni nu are dreptul decât el însuși, întrucât munca mâinilor, trupului și minții lui, aparține doar lui, este acțiunea prin care se adaugă ceva la starea naturală și acest ceva este proprietatea lui.

Acest sentiment explică nevoia ca la un moment dat proprietatea individuală să fie consfințită în legi fundamentale de către națiunile libere ca drept sacru și inviolabil, cu forță juridică superioară celorlalte drepturi ale omului în cadrul stării lui civile. Cu privire la starea civilă, se cuvine să deosebim între posesiune, care nu este decât efectul forței, dreptul primului venit, și proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv obținut prin efectul legii. Percepția înșelătoare cu privire la proprietate, impusă de regimul comunist în contradicție cu simțul comun si bunul simt, respectiv  proprietatea

Volume, Gheorghe Duduiala colectivă, a devenit tot mai șubredă și primejdioasă. Astfel că nimeni nu a mai îndrăznit să se opună autorităților comuniste, care nu au acționat prin forță pentru a consfica proprietatea individuală de orice fel, cu scopul de a obține dependența totală a individului față de partid și de stat.

Această deposedare de mijloacele materiale de trai s-a extins până la interzicerea acțiunilor spirituale pe care omul le face pentru îngrijirea sufletului prin practici religioase.

Sub presiunea regimului, nemulțumirile s-au acumulat treptat și au condus la apariția unor forme timide de luptă cu hidra comunistă, culminând cu evenimentele din anul 1989. O concluzie pe care o putem pune azi este că această luptă nu a fost câștigată, ea va dura cel puțin o generație, adică 50-60 ani, dacă nu mai mult.

Practicile vechiului regim au fost preluate și continuate de noua putere dar cu un alt scop, respectiv trecerea avuției naționale, care aparținea poporului, în proprietatea particulară.

Astfel prin acțiuni oculte, comuniștii vechi și noi, adică cei care au confiscat proprietatea particulară bazata pe muncă, au procedat la prelucrarea în posesiune din proprietatea colectivă de tip comunist după legea primul venit, primul servit. Pasul următor a fost elaborarea cadrului legislativ de trecere din posesiune în proprietate privată, adică la formarea economică a capitalului autohton. Acest capitol lipsit de sursa lui originală, adică munca, în loc să fie investit pentru a produce plus valoarea, a fost în mare parte plasat în paradisuri financiare din afara tării.

Acum dacă cineva ar dori să întrebe de sursa îmbogățirii și mărimea averilor acumulate, aleși ai neamului și acoliții lor, țipă ca sunt urmăriți de servicii secrete și acuzați de trădare.

După cum afirmă maestrul Ion Luca Caragiale, în schițele lui, trădarea este la ea acasă, nenea Iancu nu ezită să afirme: trădare, trădare, dar să știm și noi. Caragiale nu a murit, el este și cu noi contemporani, doar personajele sunt altele. Metafora folosită de curând de un om al serviciilor nu trebuie să sperie pe nimeni pentru că adevărul biblic despre destinul comun al trădătorului este real.

Manipularea în formele ei cele mai rafinate este tot o formă de trădare, chiar dacă un înțelept o consideră o filosofie a prostului care a marcat epoca postdecembristă cu prostie și impostură. Acum țara este urâtă și românii se poartă urât cu țara lor, se urăsc și urăsc tot ce există în granițele ei, cei care pleacă nu doresc să se mai întoarcă aici unde li s-a ucis speranța.

Moartea speranței este ultimul lucru ce se poate întâmpla unui om, odată cu speranța moare și lumea lui și nu se mai regăsește nicăieri. Pentru că ne găsim în perioada patimilor și învierii Mântuitorului nostru, când omul este mai aproape de Dumnezeu, vreau să subliniez și eu că numai cultura, iubirea și lumina ține aprinsă candela din noi. Când aceasta se stinge, întunericul ne duce la rătăcire, la orbire și în cele din urmă la moarte însoțiți de grija manipulării.

Gheorghe Duduială

Reclame